Pana acum cateva zile eram convins ca fluturasii din stomac se nasc si apoi mor. E simplu. Lucrurile se nasc si apoi mor. Mai putin sticlele de plastic, de exemplu. Ele sunt create si apoi ajung in Dambovita sau intr-o groapa de gunoi de la periferia orasului. Unele sunt insa arse (mor) sau sunt reciclate. Oare acelasi lucru se intampla si cu fluturasii? Poate nu toti mor. Poate unii sunt totusi depozitati intr-un depozit insalubru sau sunt pur si simplu reciclati.

V-am povestit in decursul anilor de umbreluta mea din varful unui deal din fata geamului meu. Era locul in care nu indrazneam sa ajung. Locul unde se ascundeau toatele lucrurile frumoase care nu aveau cum sa ajunga in viata mea monotona, unde erai lovit de iubirea adevarata. Lucruri de genul acesta, tipice pentru un pusti de 16 ani care crede ca fericirea tine de natura si de oamenii din jurul tau. Prostii de adolescent frustrat. Cand am privit insa pentru prima oara marul salbatic eram convins ca nu exagerasem de loc. Era locul potrivit pentru a te declara Fericit. Eram copil. Mai credeam in lucruri de genul asta.

M-am despartit de ea si am incercat sa o recuceresc. I-am oferit o parte din inima Noastra. O bucata de coaja din copacul care ne unise. Era plin de viermi. Era putrezita. Putrezita si plina de viermi. I-am spus ca nu vreau ca noi sa ajungem la fel. S-a casatorit recent. Umbreluta e inca acolo. Nu ca ar mai conta. Unele lucruri chiar mor. Sau se transforma. In tricouri, de exemplu.

Daca ea e langa tine e relativ simplu. Tu ai fluturi, ea inca nu. O saruti si ii dai si ei. Dar daca nu e? Ii trimiti pur si simplu prin posta. Ia din kilul meu de nevertebrate care bat din aripi microscopice! Nu pot dona 2% din impozit pentru SMURD dar pot sa-ti trimit printr-un colet expres 674 de fluturi sanatosi si agitati. Dar daca totusi ei se intorc inapoi la tine, ce faci? Incerci sa-i mai trimiti o data? Ii iei si incerci sa-i reciclezi, sau pur si simplu ii trimiti intr-un depozit insalubru de la marginea Bucurestiului? E mai simplu sa iei decizia asta daca in schimbul lor trebuie sa dai o pereche de porumbei calatori. Fuck the butterflies! Daca nu ar fi intr-un colet postal nu ar sti sa se intoarca de peste mari si tari.

Ma intreb totusi ce se mai gaseste in depozitul plin de mucegai de la periferia orasului. Probabil ca o sumedenie de conserve fara etichete in care se ascund pui de dragon, colibri cu aripile taiate, ficatei de gasca aflati in descompunere sau aorte ultra oxigenate. Vreau sa-mi imaginez expresia fetei celui care o sa deschida coletul peste cativa ani cand va vedea gramajoara de praf creata din fluturii in putrefactie si un fluture slabit care inca mai da slabit din aripi. Doar imi imaginez. Nu mai e problema mea. De asta am decis sa ii las in intuneric si nu intr-un sertar cu un bold infipt in ei.

Foto George Checherita

Acum cateva zile, cand m-am reapucat de citit Murakami, mi-am dat seama de ce unele din personajele lui nu mi se pareau foarte credibile. Ma identificam destul de mult cu personajele, mai putin cu un aspect pe care nu reusisem sa-l identific. Ati crede ca e vorba de abilitatea lor de a vorbi cu pisicile sau ca nu mi se parea foarte credibila povestea cu oaia fantastica dar nu era asta. Era ceva mult mai putin fantastic: sa stai langa un telefon care suna si sa te intrebi cine e la celalalt capat al firului. Da, asta nu pot intelege: conceptul de fir. Telefonul fix pe care daca nu-l auzi nu vei sti ca a sunat. Copacul care nu face zgomot daca nu e nimeni in padure sa-l auda cum cade.

Sunt convins ca unul din motivele pentru care relatiile de acum 20 de ani erau mult mai stabile e si faptul ca atunci nu existau telefoane mobile. Sau internet. Sau internet pe telefoanele mobile. Ma intreb uneori, mai ales atunci cand e nevoie de 3 mesaje si doua telefoane ca sa ma intalnesc cu cineva, cum reuseau sa se intalneasca doi oameni la Universitate. Daca nu puteai sa trimiti un mesaj la 2 dimineata in timpul unei betii, fosta prietena cum afla ca inca te mai gandesti la ea? Cum ajungeai cu ea in pat dupa o saptamana daca nu schimbati 300 de mesaje in primele 5 zile? Cum puteai sa fii fericit de ziua ta daca nu aveai inboxul plin la 00:11?

Da, sunt ironic si mai ales gelos. Gelos pe toate lucrurile care isi contruiesc temelia in timp. Pe relatiile a calor temelie a fost ridicata prin conversatii lungi la telefon, cand toata familia dormea, si nu pe un schelet prefabricat pe un server al unei retele de socializare. Urasc si faptul ca prin sange imi trece nevoia de a trimite un mesaj pe care nici eu nu-l cred decat sa ma intreb de ce gradele de alcool ma fac sa ma gandesc la un zambet alungat de mult.

Imi imaginez cu greu senzatia pe care o poti avea cand stai langa un telefon care suna si speri ca la celalalt fir e domnisoara despre care nu stii decat ca te fascineaza prin zambetul ascuns sub privirea blanda. Ar fi nevoie de niste studenti la arheologie ca sa redescopar emotiile pe care le aveam in timp ce o sunam pe Irina sperand ca o sa raspunda ea si nu tatal ei, profesorul meu de Biologie. Si daca m-a sunat cand eram plecat dupa paine? Nu ar fi mai bine sa o sun eu pe ea? Acum ca suna telefonul oare nu ar trebui sa las sa sune macar de patru ori ca sa nu se prinda ca asteptam langa telefon?

Pana una alta o sa public cele de mai sus in loc sa le povestesc prietenilor la bere despre dorinta de a folosi mai intens canalele clasice de comunicare.

Una din placerile mele mai dubioase e sa merg cu metroul la ore cu trafic intens. Nu neaparat sa merg cu metroul, ci sa schimb la Unirii. Sa merg prin pasajul dintre cele doua maggistrale la 8:40 AM sau 6:35 PM. Nu fac asta din nevoie ci din placere. E fascinant sa privesti o mie de oamni in ochi in mai putin de cinci minute. O mie de vieti total diferite de a ta in cateva sute de secunde. Poate doar sufar de complexul copilului crescut intr-un oras minuscul in care vezi o mie de oameni doar daca vizitezi toate cele 4 biserici in noaptea de inviere.

Intr-o dimineata, prin mia de oameni care imi trecea prin fata ochilor, am observat un tip. Fata lui nu spunea nimic. Putea sa fie la fel de bine colegul de corporatie sau tipul care se urca la Politehnica si cere un leu pentru cei 14 copii care il asteapta acasa. Era un tip banal care se grabea sa ocupe un birou intr-o corporatie cu sediul in Pipera. Desi afara erau doar 5 grade el purta doar un tricou. Un tricou negru cu toata viata mea pe el.

Nu, nu ati inteles gresit. Era un tip care purta trecutul meu pe post de tricou. Un tricou negru si jegos. Mergea cu el pe contrasens. M-am ciocnit de zeci de oameni incercand sa schimb sensul de mers. Am taiat linia dublu continua care separa Unirii 1 de Unirii 2 dar am reusit sa-l pastrez in campul meu vizual. Eram in spatele tipului care imi purta trecutul pe post de tricou.

Sunt convins ca nici unul dintre voi nu si-ar fi dat seama ca nu e vorba de doar un tricou. Fiecare cuta si fiecare pata spunea ceva despre mine. Cuta de la umeri era defapt o poveste foarte detaliata despre sentimentele mele fata de Monica (de acum 16 ani), pata minuscula de albastru expunea in vazul tuturor pasiunea mea pentru Alexandra. Era pana si o intepatura aproape insesizabila care descria in cele mai mici detalii modul in care m-am pregatit pentru olimpiada nationala de fizica din clasa a 11-a. Totul era acolo, in vazul tuturor. Ma simteam atat de dezbracat in timp ce-l urmaream pe tipul care imi purta viata pe post de tricou.

El s-a urcat, intr-un mod previzil, in metroul de Pipera. M-am urcat si eu in acelasi metrou, desi intarziasem deja la birou. Nu as fi putut sa las pe cinvea sa ma poarte pe post de tricou. Cel putin nu inainte sa-i aflu povestea. Desi era plin de corporatisti de Pipera am reusit sa-mi pastrez ochii pe viata mea. Ne miscam cu vreo 50 km/h prin tunelurile orasului acesta dar intre noi era o nemiscare constanta. Eu si viata mea ne miscam cu aceiasi viteza prin vid. Nu mi se mai intamplase niciodata asta. Eram fericit chiar daca altcineva imi purta viata pe post de tricou.

Au coborat, intr-un mod previzibil, la Pipera. El, tricoul cu viata mea si sutele de corporatisti. Am reusit sa-i mai urmaresc doar cateva secunde dupa ce m-am dat si eu jos din metrou. Apoi i-am pierdut. Mi-am pierdut trecutul in marea de oameni cand a sosit metroul la cealalata linie. As fi putut sa ies la suprafata si sa caut tricoul plin de cute, pete, gauri si amintiri dar am pasit si eu in metroul de Victoriei. Trebuia sa-mi ajung din urma prezentul.

Telefonul a sunat la 7 dimneata. Eram inca adormit si mahmur. Ma durea coapsa piciorului stang. Nu puteam sa stau drept pentru ca talpa piciorului drept ma durea ingrozitor. Mi-am propus sa merg sa alerg dar era evident ca nu as fi fost in stare de asa ceva. Nu avea sens sa ma dau jos din pat asa devreme. Cel mult as fi putut merge, si asa cu dureri groaznice. M-am dat totusi jos din pat si am ajuns intr-un final la sala. Am lasat walkman-ul la vestiar (nu, nu sunt hipster, dar vroiam sa termin un audio book pe care il am pe casete) convins fiind ca dupa cinci minute m-as intoarce oricum sa fac un dus. Dupa ceva momente de ezitare mi-am ales si banda pe care sa alerg (avantajul de a ajunge la sala la ora 9 e ca poti sa te plangi de aerul conditionat sau ca sonorul e prea tare la monitor) si am setata-o pe 6 km/h. Ma dureau picioarele dar mi-am zis ca ar merita totusi sa incerc sa alerg asa ca am impins de maneta din dreapta pana am ajuns la 11.1 km/h. Am inceput sa alerg in timp ce ma uitam la un documentar despre trenuri. Si am alergat. Toate sursele de durere au disparut ca prin minune. Nu ma gandeam la chinul la care ma supuneam din proprie initiativa. Alergam pur si simplu. Ma simteam ca in Varsovia acum 4 ani: ma uitam detasat la oamenii care asteptau autobuzul intr-o zi de munca. Eram implinit. Alergam si nu ma durea nimic. In ciuda sanselor, a fost un lucru bun ca m-am ridicat din pat la 7:19.

Maine o sa fiu din nou pe banda la 8:47. O sa ascult ultima parte din eseul lui Botton. O sa alerg gandindu-ma la faptul ca nu ma gandesc la cei 6 km pe care i-am setat pentru dimineata aia. Si o sa ma doara. O sa ma doara fiecare parte a corpului.

Aici ar trebui sa fac o paralela intre intamplarea de dimineata si relatii. Intre primii metrii alergati si primul sarut. Intre faptul ca nu mi-am dat seama cand a trecut primul km si prima noapte de dragoste. Ar trebui. Sunt prea ametit si am incredere in inteligenta/imaginatia cititorilor mei asa ca nu o sa fac asta. Am sa spun un singur lucru insa: te poti antrena pentru a termina un maraton dar unele lucruri te lovesc sau nu te lovesc. Atat!

Gelu. gelu11.

Acum aproape 5 ani va povesteam o intamplare de acum 11 ani. Am fost intrebat daca e o poveste sau o povestire, daca chiar m-am intalnit cu Stapanul Umbrelor. Ar fi simplu sa spun “NU”. Ar fi cel mai simplu lucru pentru a-mi dovedi integritatea capacitatilor mele mentale. Sincer insa, chiar nu stiu. Umbrele au stat in toti acesti ani in urma mea si mi-ar fi imposibil sa ma dezic in totalitate de ele. Traiesc insa intr-o lume atat de reala si concreta incat mi-as pune singur camasa de forta in momentul in care as spune ca “Da, ele exista!”. Ele se afla acolo, la granita dintre realitate, vis si nebunie, si eu nu am ce sa fac in privinta asta. Arunci un bulgare pe un versant inzapezit si avalansa care se naste nu mai tine de tine sau de mica sfera de zapada pe care ai aruncat-o.

M-am tot gandit la ele in anii astia de normalitate dar am incercat mereu sa ma dezic de nebuniile de copil indragostit de iubire. Geneza era departe de mine. Eu trebuia sa dansez, sa testez, sa penetrez si sa codez. Puteam sa aberez din cand in cand dar nimic care sa iasa din granita normalului. Aseara insa ceva m-a pus pe ganduri:

Ma gandeam ca daca imi omor umbra, totul o sa fie bine.

Un simplu citat din Murakami. Cu siguranta alta umbra.  Ce legatura sa aibe umbrele mele din Bucovina cu umbrele unui batranel din Japonia. Le despart atat de multe mii de kilometrii si apartin unuor culturi atat de diferite. Dar totusi, oare nu mi-ar fi fost mai bine in toti acesi ani daca imi omoram pur si simplu umbra? Cu siguranta mi-ar fi fost mult mai usor daca ma trezeam la un moment dat si as fi tipat cat sa auda toata lumea: “Aveai 15 ani! Inca mai credeai in Mos Craciun! Nu exista umbre, nu exista cacatul de sufle pereche. Du-te si fute-o chiar daca te iubeste mai mult decat tu pe ea”. Ar fi fost simplu. Cred ca mi-as fi permis sa fiu fericit.

M-am tot trezit avand visuri umede gandindu-ma ca acum as fi impins un carucior prin Carrefour daca ar fi contat mai putin tonul vocii in discutiile cu strainii, castile handsfree, scartaitul maxilarului, iesirile nervoase in fata tipei de la garderoba, blugii rupti in genunchi sau pur si simplu moartea fluturasilor. Dar au contat. Simt ca imi caut umbra cu atat de multa disperare incat nu ma bucur de micile momente aducatoare de fericire.

Si daca as omori-o si eu, atunci ce? M-as transforma peste noapte intr-un om care se simte bine in pielea lui? Nici macar nu a fost asta vreodata problema. “Problema” a stat mereu in pielea celorlalti (cum o percep). E atat de greu oare sa ma trezesc la un moment dat si sa-i spun “E dimineata!”?

- Si pot sa am incredere in tine?
- Evident ca poti. Putine sunt persoanele in care ai putea sa ai mai multa incredere.
- De ce sa te cred?
- Poti sa intrebi pe cine vrei. Poti sa intrebi ploaia, poti sa-l intrebi pe melc, poti sa o intrebi chiar si pe…
- Melc? Ce melc?
- Orice melc. Poti sa-i intrebi pe toti melcii daca vrei. Nu am dezamagit nici un melc pana acum.
- Dar eu nu sunt melc. Sunt doar o tipa pe care ai agatat-o intr-un club desi ne-am vazut de o mie de ori inainte. Aberezi sperand ca asa iti cresc sansele sa ajung in patul tau in noaptea asta.
- Cum nu esti melc? Tot timpul iti porti cochilia cu tine. Nu pleci niciodata fara ea. As putea spune ca nici macar nu iesi din ea. Acum e prima oara cand te-am vazut iesita din ea. Si asta probabil doar pentru ca nu poti dansa cand esti retrasa in cusca pe care o porti mereu cu tine. Nu am ranit nici un melc pana acum, poti sa stai linistita.
- Si melcii pe care ar trebui sa-i intreb au iesit vreodata din carapace? Sau pur si simplu nu i-ai dezamagit pentru ca au stat mereu la caldura propriului exoschelet?

Am zambit in intunericul plin de fum si testosteron. Pana atunci nu am observat niciodata daca un melc e iesit sau nu din cochilia lui. Oare de ce imi pasa in momentul acela? Dupa cum spunea si ea: pur si simplu nu vroiam sa adorm singur. Cu sau fara cochilie pentru mine nu conta. De obicei nu conteaza. Cine eram eu sa ma pronunt daca cineva isi tine sufletul intr-o cochilie sau nu?

Seara a continuat in ritmul ei. Un ritm scris cu mult dinainte pe care eu nu as fi putut sa-l schimb nici daca mi-as fi dorit asta. De ce as fi vrut sa-l schimb? Am dansat, am sarutat-o, am invitat-o la mine, ne-am tinut de mana in taxi, am luat liftul, am dezbracat-o si am penetrat-o infometat. La un moment dat m-am oprit, m-am sprijinit in maini si am inceput sa vorbesc fara sa constientizez ce vroiam sa spun:

- Stii, o celula neincuiata e o simpla camera!
- La fel cum un melc fara cochilie e o simpla molusca.

I-am zambit tamp si m-am intrebat pentru o secunda ce am vrut sa spun. Ce a vrut ea sa spuna. Imi imaginam o celula neincuiata si o molusca fara carapace. Mi-am reprimat orice gand si am inceput sa o penetrez din nou. Faceam sex cu un melc inchis in propria carapace. A fost prima oara cand constientizam un viol.

Cei din Samoa au decis sa stearga din calendar ziua de 30 Decembrie 2011. Au trecut pur si simplu din 29 in 31 Decembrie. Nu au avut de ales. Asa au votat doua treimi din parlamentarii alesi intr-un mod democratic. Daca ar fi fost monarhie ar fi fost si mai simplu. Fiecare dintre noi e propriul lui stapan. Cel putin pe hartie. Am putea sa ne impunem ca unele zile nu exista. Pur si simplu. Sau ca ceva nu s-a intamplat. “Prin puterea acordata de certificatul de nastere care imi poarta numele hotarasc ca nu te-am intalnit si nu te-am iubit!” Atat de simplu! (oare ar fi mai simplu daca am locui pe o insula din Pacific?)

A fost primul revelion in care la miezul noptii nu am vazut nici un foc de artificii si nici nu am baut sampanie. 2011? 2012? Care e diferenta? Am putea spune ca nu mai e “anul meu” dar oricum de ce am crede in ceva ce a fost decis pur si simplu de cineva la un moment dat. Anul 2011? De ce nu anul 75 din era Costache? Oricum, a fost unul din cele mai frumoase inceputuri de an. Am dansat, am tipat, am baut, am iubit si am aberat.

Mi-am inceput finaulul de an citind la geamul asta singur cu o bere. Acum stau la geamul asta intr-un loc pustiu si tocmai am terminat de citit cartea. Singur cu o bere si o carte. Pare atat de natural. La trecerea dintre ani nu mi-am pus nici o dorinta. Nici o dorinta pentru mine. (bine, recunosc ca intr-un final am cedat presiunii din jur si mi-am pus o “dorinta” care sigur se va indeplini). De ce nu am profitat de momentul magic dintre ani? Nu stiu. Poate doar pentru ca nu imi doresc nimic pentru anul asta. Daca e sa fie o sa ajung in India si Tibet, o sa termin maratonul de la New York si o sa merg cu trenul din Bucuresti pana in Beijing. Daca nu, nu!

Undeva inainte de miezul noptii mi-am dat seama ca e din ce in ce mai complicat sa scriu pe blogul asta. Dupa cateva ore s-a dovedit ca aveam dreptate. Au ajuns sa ma citeasca rudele, colegii de la birou, sefii, prietena, fostele si viitoarele amante, oamenii care cred in Dumnezeu, adolescenti in cautare de sfaturi, mamele tipelor pe care le-am iubit sau inca le iubesc, indivizi cu mai multa sau mai putina imaginatie. Nu ma judecati gresit, nu imi pasa daca sunt sau nu judecat dar uneori vreau si eu sa fiu iubit, sa fac sex, sa ies cu cineva la bere sau sa ma rog.

La cateva clipe dupa ce a inceput noul an mi-a venit in minte o idee despre un nou post. Vroiam sa scriu despre faptul ca atunci cand ies in club agat tipe in functie de coeficientul de frecare, presupus, din vaginul lor. Evident ca urma sa fie o aberatie scrisa de dragul de a scrie. As fi spus, probabil, ca imi dau seama de el in functie de inaltimea, greutatea si modul de a dansa a tipelor. Nu ar fi avut nici un sens, un simplu exercitiu de imaginatie care nu ar fi avut cum sa fie daunator cuiva. Evident ca nu o sa-l mai scriu. A dus insa la prima cearta pe anul asta. Am ajuns sa fiu inexplicabil de rezistent la certuri inutile. As putea spune ca am ajuns chiar sa ma bucur de ele

La Multi Ani! Sa avem un nou an plin de povesti frumoase!

Anul asta am ajuns, intr-un final, in Praga. In una din zile am participat, alaturi de turisti din toate colturile lumii, la un tur gratuit al orasului. Printre ei se afla si un tip din America de Sud. El se afla intr-un tur de cateva saptamani prin Europa. Venea din Viena si urma sa mearga in Budapesta. El mi-a spus ca e putin gelos pe cei din Europa ca au posibilitatea sa viziteze pentru cateva zile un uras precum Praga si apoi sa se intoarca acasa unde se pot bucura in liniste de amintiri si pot digera in voie toate locurile vazute. Pentru el era greu ca dupa ce a vizitat zeci de orase intr-o luna sa-si poata aduce aminte detalii, impresii sau sentimente din fiecare din locurile magice vizitate. Nu puteam decat sa-i dau dreptate.

Acum cateva luni am inceput sa citesc Murakami. De atunci am citit cateva mii de pagini de el. Dupa ce am terminat de citit volumul 2 din 1Q84 mi-am adus aminte de discutia din Praga si am incercat ca intre doua romane sau volume de el sa citesc altceva. Asa l-am descoperit pe Bogdan Suceava si a lui “Venea din timpul diez” sau am reusit sa termin o serie de carti pe care am inceput sa o citesc anul trecut in Central Park. Dupa ce am terminat “Padurea Norvegiana” am incercat sa incep altceva dar Ilf si Petrov nu m-au convins asa ca am ajuns sa citesc “In Noapte”. A urmat apoi alt volum tot de Murakami. Asta a dus inevitabil la faptul ca nu am retinut nimic din “In Noapte” si nici nu m-am bucurat cum trebuie de finalul din “Padurea Norvegiana”. Uneori ai nevoie de o scurta pauza intre reprizele de fericire. Suficient cat sa te bucuri de un nou inceput atunci cand el va veni.

Anul trecut mi-am facut cadou 16 zile in India pentru ca simteam nevoia de o pauza. De mai multe pauze. Vroiam sa stau 16 zile fara internet/iPhone (mi-am pierdut telefonul dupa cateva luni), vroiam sa stau 16 zile departe de berile din Bucuresti (planul initial era sa merg singur) si mai ales sa stau 16 zile fara sex. Pe vremea aia eram dupa o perioada de vreo 5 ani in care desi am fost intr-o singura relatie cat de cat de durata nu fusesem niciodata singur mai mult de 2-3 zile. Soarta isi batea joc de mine. Ieseam dintr-o pseudo relatie si intram in alta pseudo relatie sau aventura sexuala. Fugeam de singuratate. Fugeam de mine si de momentele in care as fi putut sa ma gandesc cum trebuie la ceea ce vreau de fapt. Am mai zis asta de cateva ori: eu nu eram/sunt (discutabil daca am reusit sa trec de asta) in stare sa refuz o oportunitate de a ma simti bine in pielea mea.

Vreau ca in viitor sa fiu in stare sa ma opresc si sa spun: “E timpul pentru o pauza!”. E timpul sa ma opresc si sa vegetez. Sa stau singur in casa si sa ma uit la seriale mai mult sau mai putin stupide in timp ce beau singur dintr-o cutie de bere.  Faptul ca m-am obisnuit sa ies singur in Argentin dovedeste ca sunt pe drumul cel bun dar e nevoie de mai mult decat atat.

Recitind ce am scris pana acum mi se pare si mie ciudat sa ma plang ca am tot fost inconjurat de oameni care mi-au fost dragi, oameni care sa-mi fie aproape, poate prea aproape, atunci cand ma simteam doborat. Eu ma intreb insa: “E oare ok sa vrei sa fii tot timpul fericit in pielea ta?”

Dimineata m-a trezit Claudiu nerabdator sa se joace pe telefonul meu. Pentru cine nu stie, el e nepotul meu de 4 ani. Mi-e tare simpatic dar uneori pur si simplu nu il pot intelege. Defapt ma sperie faptul ca unele lucruri le traiesc si eu in viata mea de “adult”. Are zeci de jucarii si de jocuri dar de fiecare data cand sunt acasa nu vrea decat sa se joace pe telefon desi nu am cine stie ce jocuri si oricum nu se preteaza cel mai bine pentru un copil de patru ani. El prefera insa sa se chinuie sa incline telefonul astfel incat sa treaca pe urmatorul sloi de gheata.

Din toate jucariile pe care le are tot timpul alege sa se joace cu cele care fac cea mai multa galagie si consuma cel mai repede bateriile. Jucariile fara baterie stau prafuite intr-un colt spre disperarea lu’ sormea care cheltuie mai mult pe baterii decat pe creioane si carti de colorat. Probabil ca asa e generatia asta: dependenta de baterii si incarcatoare. Dimineata i-am tinut un discurs:

“Claudiu, uite soldatii astia ce tristi par. Nu vrei sa creezi o batalie intre ei si dinozaurul de plus? Cine crezi ca o sa castige? Ei sunt dispusi sa se joace cu tine fara sa-ti ceara nimic in schimb. Nu au nevoie de baterii sau sa-i bagi in priza inainte. Nu trebuie sa te stresezi ca ramai fara baterii sau ca nu l-ai tinut destul de mult la incarcat. Nu trebuie sa iesi prin viscol afara sa dai ultimii bani pe un pachet de Duracel sperand ca asa o sa fie mai mult timp multumita. Uite, cu dinozaurul asta nu trebuie sa iti bati capul. Trebuie doar sa te joci cu el. Atat de simplu. Si oricum e mai simpatic si mai colorat. ”

El se uita ciudat la mine. In momentul acela mi-am dat seama ca vorbeam mai mult pentru mine decat pentru el. Toate lucrurile ar trebui sa fie mai simple, fara sa ai nevoie de baterii sau acumulatori. Nu stiu de ce, dar si eu sunt fascinat intr-un mod natural de lucrurile care ma fac sa ies in miezul noptii pana la non-stop-ul din fata blocului, de lucrurile care fac sunet doar daca iti aduci aminte sa le bagi in priza.

Ieri vorbeam despre renuntatul la trecut. Acum mi-as dori sa fiu in stare de mai mult decat atat. As vrea sa renunt la toate lucrurile care au nevoie de baterii. Lucrurile ar trebui sa fie simple. Sa nu fii nevoit sa faci sacrificii pentru a te bucura de acel ceva. Sa fie natural jocul chiar daca nu e acompaniat de sunete stridente si lumini colorate. Stiu ca e imposibil, ca in lumea de azi e nevoie de acumulatori si incarcatoare pentru orice, dar as vrea ca macar unele lucruri sa fie simple. Si daca nu sunt simple macar sa-mi fie simplu sa renunt. Nu mai vreau sa dau bani pe baterii.

Intr-un final Claudiu mi-a raspuns: “Dar nu fac zgomot si nu au nici lumini!”

Blogul asta e dovada clara ca traiesc extrem de mult in trecut. Nu am fost niciodata in stare sa ma desprind de intamplari de acum 10 ani, 5 ani sau cateva luni. Tot timpul am privit lucrul asta ca ceva extrem de firesc, ca doar asa pot fi sincer cu mine. Suntem suma tuturor trecuturilor noastre, nu-i asa? Poate ca asa e, dar iti dai seama ca e ceva bolnav in asta in momentul in care consumi mult mai multa energie in incercarea de a retrai un moment din trecut decat in creearea de amintiri noi. De obicei magia clipelor trecute sta doar in numarul de luni sau de ani care au trecut de la acea imbratisare sau sarut.

Zilele astea m-a lovit trecutul cu cea mai mare putere. Nu m-a lovit cu nostalgie sau amintiri umede, ci doar m-a facut sa-mi dau seama ca lumea pe care am lasat-o in urma acum 7 ani a disparut treptat si ar trebui sa o ingrop si eu. Ar trebui sa fiu in stare sa-i pun o cruce si sa ma intorc in fiecare an doar ca sa pun lumanari proaspete la crucea de lemn si nici de cum sa caut semne de viata.

Cu doua zile inainte sa ma urc in trenul care ma aduce acasa a sunat telefonul. Pe ecran aparea un nume pe care nu l-am mai vazut de zeci de luni; la celalalt capat al neantului era o voce pe care nu am mai auzit-o de ani de zile. Pe vremuri era tot ce as fi vrut sa ascult ca sa-mi fac ziua mai buna. Ce rost are sa mai tin minte privirea ei incetosata in dimineata in care am trezit-o cu ultimul album de Holograf (inca mai tin minte pasiunea mea pentru Sport Extrem)? Acum cu un zambet imens pe fata nu am putut sa o intreb decat daca are un copil. Stiam ca intre timp s-a casatorit cu tipul de dupa mine si nu mai vroiam decat sa o stiu fericita. Acum chiar nu mai conta ca am inebunit in cele 3 luni in care am tinut-o de mana ca si “Prietena mea” fara insa sa o sarut. Sarutul care a venit intr-un final dupa ce i-am spus ca am inselat-o (ce insemnatate diferita avea atunci aceasta “expresie”) a disparut de mult de pe buze. Acum vorbeam cu o cunostinta veche care are o viata total diferita fata de a mea.

Acum stau singur la o masa dintr-o bomba in care Timisoreana costa 3 lei. Cand am ajuns aici dimineata am fost socat sa o vad pe Adriana. A fost atat de ciudat sa o salut si sa-i cer o bere. Acum cativa ani as fi inlemnit cu gandul la dealul de deasupra orasului unde am simtit pentru prima oara furnicaturile dinainte primului sarut cu cineva care incepe sa-ti fie drag. Am sarutat-o emotionat si am strans-o puternic in brate in timp ce imi admiram singurul univers pe care il stiam. Asa am inceput prima tentativa de relatie. A durat o saptamana, prima saptamana de iubire neplatonica (gandindu-ma acum la acele momente ar fi definitia perfecta pentru o relatie platonica dar atunci nu-mi puteam imagina mai multa apropiere decat un sarut si o imbratisare). Acum ma simteam aiurea cand i-am dat 5 lei si i-am multumit. Mi-a adus apoi 2 lei la masa si mi-a spus ca asta e restul. I-am spus ca nu e nevoie. A repetat ca asta e restul. Am luat banii si m-am decis ca la un moment dat orice fluturasi trebuie uitati.

In prima zi in care am ajuns aici eram singur la o masa incercand sa termin postul inceput pe tren. Am ridicat privirea din ecran si am vazut-o pe Irene. Un zambet mi-a aparut pe fata. Ce diferenta intre zambetul de acum si atunci cand am ridicat privirea din pamant acum multi ani convins ca si ea a vazut aceleasi umbre ca si mine. S-a asezat langa mine si a inceput in forta: “Peste o luna ma marit!”. Nu stiu de ce m-a socat atat de mult asta. Am vazut-o ultima oara acum mai putin de un an si era la fel ca si mine. Nu stiu exact ce inseamna asta dar oricum nu as fi banuit ca peste cateva luni se va casatori. A simtit in privirea mea mirarea asa ca a schimbat subiectul: “Inca mai tin minte cum am plans ca o proasta doua zile din cauza ta! Mai tii minte?”. Da, pauza dinainte de Latina in care i-am dat a treia scrisoare. Nu a mai asteptat, ca pana atunci, sa o citim impreuna. A intrat in clasa si a citit-o. Dupa cateva minute a iesit plangand. Ii spuneam ca atunci cand am cunoscut-o eram cu Adriana. Intre timp ma despartisem de ea si oricum nici macar nu ma sarutasem cu Irene. Atunci asta conta mult. Acum ne culcam cu cele mai bune prietene ale iubitelor noastre si ni se pare cel mai normal lucru. Atunci ea a plans doua zile pentru ca desi sarutasem pe cineva cu o zi inainte am oprit-o sa o intreb cat e ceasul. M-am considerat cel mai mare nemernic pentru ca am scris doua scrisori in aceiasi zi. 

Adineauri am mers sa-mi iau bilet spre noul meu Univers. Ma intorceam de la gara cand m-a oprit o batranica imbracata in negru sa ma intrebe: “Baiete, stii unde e mortul?”. M-am oprit mirat si i-am zis “Nu stiu unde e mortul”. “Deci nu esti de pe aici!”

Da, nu sunt de pe aici. Dar totusi, unde e mortul? Oare e chiar locul asta si sunt ultimul care nu si-a dat seama si caut in continuare cu disperare semne de viata?

O prietena spunea ca ar vrea sa fie cu un tip cu care sa faca doar trei lucruri: sa rada, sa danseze si sa faca sex. Doar atat. Fara gatit, fara uitat la filme, fara iesit la bere doar din obisnuinta si pseudo obligatie, fara mesaje dragute care nu trasmit nici o informatie utila. Mie mi se pare imposibil sa ajungi in acel punct cu cineva. Defapt nu ajunsul e problema, ci ramasul. Nu zic asta doar pentru ca la un moment dat unul dintre cei doi se va implica mai mult si va suferi. Ar fi simplu sa fie doar atat.

Te urci pe bicicleta, incepi sa pedalez si prinzi viteza. Daca nu mai pedalezi la un moment dat te vei opri si iti vei pierde echilibrul. Nu poti sta la nesfarsit fara sa pedalezi. Nu e cea mai buna metafora dar o pastrez ca poate totusi rezoneaza cu cineva.

Sunt convins ca poti sa te vezi cu cineva o lunga perioada doar ca sa faci sex. La fel de bine poti sa iesi cu o tipa sau un tip doar ca sa dansati. E evident si ca te intalnesti cu unii dintre prietenii tai doar pentru ca reusesc sa te faca mereu sa razi. Cred ca e greu ca cineva sa conteste asta. Mie mi-e insa greu de imaginat cum ar fi o relatie interumana bazata doar pe doua din cele trei. Le-as fi luat pe cele mai simple ca sa-mi incep demonstratia (dansul si rasul) dar din pacate eu sunt o persoana destul de tista si rad atat de rar incat niciodata nu a contat asta pentru mine. Asa ca raman cu dansul si sexul.

Luat separat, sexul nu e decat mecanica pura. Cred ca am mai zis asta pana acum, dar singurul motiv pentru care am facut sex si atat pana acum a fost ca sa-mi mangai orgoliul. “Da coaie, inca mai poti sa le aduci la tine in pat”. Daca as fi atat de sigur pe mine, cum pretind, as inlocui aceste partide de sex cu o repriza buna de masturbare (din nou, aici vorbesc de actul fizic 100%, de combinatia aceea de transpiratie si incantare in momentul in care ajungi sa juisezi). Nici o data nu a existat sentimentul de vinovatie dimineata cand imi luam blugii si tricoul pe mine si plecam pur si simplu, fara nici macar un sarut pe frunte. Asta e usor. Relativ usor.

Cu dansul e insa altceva. Imi place sa dansez singur, sa-mi etalez miscarile de gaina decapitata in mijlocul unui club, sa mor de oboseala in timp ce-mi misc picioarele cu viteza luminii. Cu toate astea, nimic nu se compara cu o pirueta reusita, cu mana pe spatele ei in timp ce isi apropie parul de podea. Iubesc sa o tin cu pasiune in brate in timp ce o invart pe ringul de dans. E greu sa te bucuri din toti porii de dansul cu cineva fara sa-ti doresti mai mult dar nu e imposibil. Pana si eu am reusit sa fac asta de cateva ori. E insa imposibil sa tii pe cineva in brate pe ringul de dans si apoi sa o penetrezi fara sentimente. Sex + dans = a face dragoste. Le poti separa la inceput dar inevitabil o sa ajungi sa dansezi cu pasiune in cearsafuri si sa-i musti urechea pe ringul de dans.

In ultimul timp nu prea am mai visat sau cel putin nu imi mai aduceam aminte nimic dimineata. Acum imi aduc aminte insa foarte clar unul din visele de aseara. Nu va speriati, nimic special sau plin de insemnatate. Visul e foarte punctual.

Eram intr-un bar si vroiam sa cer o Timisoreana. Am vazut insa ca era o promotie la Ciuc: la fiecare bere cumparata primeai un tricou cadou. Cum sunt pasionat de tricouri si nu prea observ diferenta intre doua beri blonde mi-am luat Ciuc. M-am intors a doua zi la bar si purtam tricoul pe mine. (era unul verde cu Ciuc scris mare pe el). Am cerut o Timisoreana. Chelnerita mi-a zambit si mi-a adus un Ciuc. Am crezut ca e o greseala asa ca nu am spus nimic. Am mai cerut o Timisoreana. Mi-a adus tot Ciuc. I-am zis ca am comandat altceva. S-a uitat mirat la mine: “Stiu ca ai comandat Timisoreana dar am vazut tricoul si am crezut ca ai gresit comanda”.

A doua zi am revenit. Nu mai purtam tricoul verde. Am cerut o Timisoareana. Am primit tot un Ciuc.

M-am trezit transpirat. Orice as fi facut lumea traia cu impresia ca imi place Ciuc-ul. In visul acela nu as mai fi baut niciodata Timisoreana pentru ca am cumparat o alta bere doar pentru ca era la promotie.

Pe blogul asta am tot vorbit despre relatii, sex, obsesii si vise dar nu am prea vorbit despre ceea ce-mi consuma majoritatea timpului si uneori si a nervilor: munca. Sambata am venit la birou ca sa-mi dovedesc ca nu sunt nebun. Vineri am descoperit un bug care se reproducea inclusiv pe codul pe care il testasem acum cateva saptamani. Stiam ca am mai rulat testul respectiv si trecea insa acum pe exact acelasi cod pica. Stiam ca nu sunt nebun dar din exterior asa parea. Oricum, nu vreau sa va vorbesc despre acest bug ci despre cum vad eu “circuitul bug-urile in natura”.

Noi avem o politica destul de sanatoasa: daca cineva are mai mult de 10 “defecte” deschise trebuie sa se opreasca din ceea ce face ca sa se ocupe de ele. Ce inseamna sa te ocupi de ele? Simplu: fie sa le repari, fie sa validezi ca sunt reparate, sa le marchezi ca “not a bug” sau sa le inchizi pentru ca nu mai sunt de actualitate. Eu vad insa lucrurile putin mai drastic: daca se ajunge sa ai 10 bug-uri la un produs nu mai are sens sa continui sa lucrezi la acel produs. De ce? Pentru ca e evident ca chiar daca indrepti problemele existente vor aparea mereu altele. In plus, mie nu imi place sa rezolv problemele gasite. Nu, eu le las acolo. Singurul lucru care e posibil sa-l fac e sa-l inchid pentru ca e “obsolete”: nu o mai consider o problema. Mi se pare ca doar asa pot sa zic ca sunt sincer cu mine. Evident ca exista o exceptie: daca apar probleme majore lumea e obligata sa se ocupe imediat de rezolvarea lor. Lumea. Eu ma decid ca nu mai are rost sa continui investitia in proiect. Daca ceva trebuie explicat atunci nu ai cum sa intelegi. Daca ceva trebuie imbunatatit atunci clar nu e ceea ce cauti.

Un alt lucru pe care toata lumea il stie e ca o problema gasita mai repede costa mult mai putin sa fie indreptata decat o problema gasita tarziu. De exemplu, daca gasesti un defect revizuind specificatiile unui produs e mult mai simplu sa il repari decat daca il gasesti la code review sau la testarea de functionalitate. Pe mine nu ma ajuta extrem de mult asta tinand cont ca oricum nu am de gand sa le repar dar cu cat gasesc mai repede defectele cu atat pot sa ma decid mai repede ca  nu mai are sens sa-mi pierd timpul cu un proiect care nu se indreapta spre nivelul de calitate pe care il astept eu. Evident ca indiferent de stadiul in care este gasita problema conteaza si gravitatea ei.

Prea multa teorie. Sa luam un exemplu: te aflii in metrou. E o tipa relativ simpatica in fata ta. Ea iti zambeste. Tu ii raspunzi la zambet. Asa incepe review-ul specificatiilor. Iti place ca e bruneta cu ochi verzi, formele sunt interesante, zambet frumos. Gasesti in primul minut doua probleme, minore ce-i drept: poarta Uggsi si citeste Coelho. Dupa un minut in care nu mai gasesti nici un defect evident ii suna telefonul si asa apare un “show stopper” (prioritate A+ ): il are pe Guta la soneria de la mobil. Gata! Nu mai are sens sa investesti. De dragul exercitiului sa presupunem insa ca soneria de la telefon e una clasica, de exemplu cea pe care o ai si tu la mobil. Pana vine statia ta mai observi un defect relativ grav dar nu destul de grav sa abandonezi implementarea: la un moment dat i se adreseaza persoanei cu care vorbeste cu apelativul “fata”.

Coborati la aceiasi statie si pe scarile rulante o abordezi si o chemi la o bere. Ea accepta. S-a terinat procesul de “spec review” si urmeaza cel de “code review”. La prima intalnire bea si ea bere asa ca problema legata de cizmele ei devine atat de mica incat poti sa o inchizi pentru totdeauna. Iti dai seama si ca acel “fata” a fost adresat intr-un mod ironic. Apar insa alte doua probleme: nu i-a placut De Veghe In Lanul de Secara (un B) si i-a placut in Viena (un C pus pe lista doar pentru ca te simti prost sa nu ai decat 3 defecte ramase deschise). Nici dupa a treia intalnire nu ai destul de multe informatii ca sa renunti asa ca dupa ce se trezeste a doua dimineata la tine incepi procesul de testare functionala.

Dupa 3 luni in care au aparut si au disparut zeci de defecte pe lista (nici unul nu a fost remediat si niciodata nu s-a trecut de limita de 10 simultan) decizi ca e momentul de a duce lucrurile un pas mai in fata. Va mutati impreuna si te pregatesti sufleteste pentru o perioada pe care nu ai mai experimentat-o niciodata: testarea de integrare si de sistem.

La un moment dat esti gata sa renunti in dimineata in care tu i-ai pregatit micul dejun dar ea in loc sa-ti multumeasca cu un zambet s-a intors pe partea cealalta si a continuat sa doarma. Iti dai seama ca totusi nu e atat de grava problema mai ales ca nu ai reusit sa o mai reproduci asa ca te multumesti cu viata linistita a unui produs care se invarte mereu intre 5 si 6 defecte deschise. Ai vrea sa o continui asa cat mai mult timp dar iti dai seama ca oricum nu poti face testare exhaustiva oricat ai vrea. Gandul unui produs 1.0 te sperie asa ca scoti la bataie o baterie de teste negative cumulate cu teste de performanta si de stres. Nici un A sau A+. Nu a mai vorbit cu tine o seara intreaga dar iti dai si tu seama ca probabil e normal sa reactioneze asa dupa ce ai lasat-o sa te astepte timp de doua ore in fata barului vostru preferat. Iti dai seama cu ocazia asta cat de important ca fiecare test sa aibe un punct de validare foarte clar.

Intr-un final nu ai decat doua optiuni: sa te bazezi pe toata munca de testare facuta pana atunci si sa spui cu mana pe inima: “Da, lansam si va fi un produs perfect!”, sau sa-ti dai seama ca daca nu a picat nici cele mai dubioase teste sigur e ceva in neregula cu strategia ta de testare, sa renunti si sa o iei de la capat cu revizuirea specificatiilor altui proiect.

Un singur lucru e cert: daca ceva are un lucru care trebuie imbunatatit atunci clar nu e acel Ceva pe care il cauti.

Surprinzator s-a intors. Isi luase si ea o bere. Cica vroia sa ma inteleaga mai bine. Ce e de inteles?
- Si care ziceai ca e cea mai mare problema a ta?
- Nu putem sa vorbim despre altceva? Oamenii normali cand au o bere in fata vorbesc despre evolutia Stelei in fata celor din Targu Mures, despre recensamant, despre cea mai intima intalnire cu Dumnezeu. Defapt cred ca asta e cea mai mare problema a mea: vorbesc prea mult despre problemele mele. Imi place sa ma plang. Orice cacat il iau ca o mare tragedie. De ce nu vrei sa-ti povestesc de aventurile lui Kafka? De ce nu vrei sa stii de ce Adobe vrea sa omoare Flash-ul de pe mobile? Discutii perfect valabile pentru o Azuga.

Mi-a zambit si mi-a intins berea sa dam noroc fara sa zica nimic.M-am simtit obligat sa-mi continui monologul.

- Cred ca cea mai mare problema a mea e faptul ca nu am probleme. Ca simt nevoia sa mi le inventez. Simt ca traiesc degeaba daca nu am de ce sa ma plang. Ieri eram la aceiasi masa cu o prietena si ma plangeam ca soarta isi bate joc de mine. De ce spuneam asta? Ai crede ca m-as fi plans ca am fost dat afara sau ca am leucemie sau lucruri de astea de care se plange lumea. Nu, eu ma plangeam de distributie. Ce om sanatos la cap se plange de distributie? Daca as avea masina ai putea crede macar ca mi s-a stricat distributia de la masina (am auzit ca masinile au asa ceva dar sincer nu stiu la ce e buna). Nu, faceam o imensa drama din faptul ca fie primesc prea mult fie prea putin. Si da, ma refeream la tipe. Soarta isi bate joc de mine: fie imi ofera prea multe opriuni si nu stiu ce sa aleg fie nici una. Atunci cand am prea multe optiuni pana investighez fiecare posibilitate ele dispar. In fine. Sunt varza.

Acelasi zambet imposibil, de ne patruns, pe care pur si simplu nu reuseam sa-l inteleg. De data asta ea a intrerupt momentul prelungit de tacere:
- Stii, cineva a spus la un moment dat ca atunci cand oamenii sunt impuscati, sangereaza! Sangerezi?
- Nu stiu daca a spus-o cineva dar o spun eu: cand dai cu capul intr-un geam, te tai!
- Apropo de asta, pentru un om care fuge de singuratate stai cam mult singur!
- Daca as porni acum pe jos pana la Budapesta nu ar insemna ca am si ajuns.
- Da, dar nici aici nu ai fi.
- Dar as fi liber. Vreau sa fiu liber.
- Nu, vrei sa te simti liber. Oamenii au inceput sa fie fericiti in momentul in care au construit garduri. Avem nevoie de garduri ca sa putem fi fericiti.

Asa a venit si momentul meu de liniste. Urasc sa dau dreptate cuiva, cu atat mai mult Tatianei.
- Poate ca ai dreptate. Nu e vorba doar de garduri sau ziduri. Nu cred ca am o problema cu asta. Problema mea e ca daca vad o tipa care vrea sa fie salvata (niciodata nu am incercat sa aflu de ce vor tipele sa fie salvate dar majoritatea il asteapta pe printul pe cal alb) sar sa le salvez.
- Nu le poti salva pe toate.
- Stiu, dar eu trebuie sa incerc! Trebuie sa le fac fericite pe toate!
- Vrei sa spui ca incercand sa faci asta nu ai cum sa reusesti cu toate pentru ca mereu va fi o alta tipa care merita sa fie facuta fericita. Pot sa fiu sincera?
- E prea tarziu sa spun nu…
- Cred ca ti-am mai zis asta: esti un mare las. Esti ca miile de oameni care merg la torida si sunt convinsi ca si ei ar omori taurul daca ar fi in locul toreadorului. Dar nu intra niciodata in arena. Asa si tu: esti convins ca daca te-ai focusa pe o singura tipa ai putea sa o faci fericita. Dar nu o faci. Ti-e frica. Te temi ca totusi nu vei reusi. Asa, e simplu. Iti construiesti o poveste frumoasa cu soarta care isi bate joc de tine si iti ofera prea multe tipe de salvat si saracului de tine ii e greu sa se decida. Micul erou e coplesit. Hai sa iti plangem de mila.
- Da, ai dreptate. Costea nu are ce sa caute la Steaua. Din cauza lui a retrogradat Craiova.
- Florin? Sau frasu’?
- Ambii. Ar trebui sa joace in C. Nu au talent si gata.
- Bine ca Tanase are.
- Ce vrei, nu e Ronaldo dar se chinuie.
- Important e ca a inceput DNA-ul sa-si faca treaba.
- Da, niciodata nu stiu daca nu sunt convins ca cea langa care ma trezesc e “The 100% Girl”. Daca merit mai mult?
- Nici eu nu stiu dimineata. Daca totusi tocurile pantofilor pe care vreau sa ii port sunt prea inalte?. Nu vreau sa fiu cea mai inalta persoana din sala.
- Da, si eu ma intreb mereu daca merit mai mult decat mi se ofera.
- Si niciodata nu stiu cum sa-mi asortez geanta cu cerceii. Tu ce crezi? Daca port cercei care atarna ar trebui sa port o geanta ecologica din bumbac? Asa am citit in Tabu saptamana trecuta.
- Si eu fug de relatii.
- Dar asta te plangi ca vrei?
- Da, asta vreau: niste pantofi pe care sa ii pot folosi si la birou si in club.

Eram in Argentin si nu vroiam decat sa beau si sa citesc. Nu vroiam nici macar sa aud povestile celor din jur. Imi ajungeau povestile lui Bukowski. Femei, o carte care putea fi rezumata atat de usor: am baut, am futut, am baut, am vomitat, am baut, m-am drogat, am futut, m-am trezit, am baut. Toate astea la 60 de ani. Nu cred ca as fi vrut sa fiu in aceiasi ipostaza si eu la varsta aia, dar pana una alta eu beam… Am ajuns la un pasaj care mi-a atras inevitabil atentia:

Eram ca un pustan de liceu rasfatat. Eram mai rau decat orice curva; o curva iti lua banii si atat. Jonglam cu vieti si suflete de parca ar fi fost jucariile mele. Cum ma putea numi barbat?

M-a lovit sentimentul de deja-vue. Mai putin faptul ca niciodata nu m-am numit barbat. Am avut acelasi sentiment in atat de multe dimineti incepute in paturi necunoscute. Am inchis cartea si am luat o gura mare de bere. In momentul acela in fata mea s-a asejat o blonda. Nu m-a intrebat daca e ocupat sau nu, a inceput pur si simplu o conversatie ca si cum plecase in urma cu cinci minute pana la baie si acum s-a intors.

- Ma asteptam sa fii aici. Ce citesti?

Imi parea cunoscuta. Sigur o stiam de undeva. Nu i-am raspuns, i-am citit pur si simplu pasajul de mai sus. Raspunsul ei a fost pe masura:

- Nu voiam sa se joace cineva cu sufletul meu ori sa-si bata joc de el ori sa faca ceva cu el. Macar atat stiam si eu.

In momentul acela mi-am dat seama ca ea era Tatiana, curva proasta pe care am intalnit-o cu ceva ani in urma in trenul spre Cluj. Ceva era schimbat dar nu am indraznit sa o intreb ce a mai facut in anii astia.

- Odata ce lumea te vede intr-un anumit fel e greu sa te schimbi. Tu cred ca ar trebui sa stii. Acum ma simt eu ca tine acum 3 ani.
- Nu te-ai schimbat de loc. Vrei ca totul sa vina de la ceilalti. Nu vrei decat sa culegi.
- Nici chiar. Nu as vrea sa mi se puna direct in farfurie. Vreau sa deschid frigiderul si sa fie alegerea mea ce pun in farfurie.
- Si apoi? Inchizi usa frigiderului?

As fi vrut sa dau un raspuns corect. Nu pentru ea ci pentru mine dar din pacate unele cruci trebuie sa le cari pana la capat.

- Probabil ca as incerca sa le mananc pe toate. Macar putin. Da, as vrea sa ma bucur de puiul rotisat dar pe la jumate mi-as da seama ca si ceafa de porc era apetisanta asa ca as lasa puiul jumatate mancat si m-as duce sa iau si o gura de ceafa. Si apoi niste salata de vinete, niste icre, niste tort, o bucata de muschi de vita…
- Si apoi te-ai plange ca nu ai nimic decent in frigider desi nu ai incercat sa te bucuri de nimic.
- Cine stie, poate la un moment dat o sa-mi dau seama ca m-as putea satura doar cu mancarica de Ardei.
- Sau pur si simplu o frumoasa indigestie pe care sa o prezinti tuturor ca o mare pedeapsa venita de la divinitate.

Dupa un scurt moment de tacere a continuat tot ea.

- Clar o sa se intample asta. Permite-mi sa fiu mai directa. In continuare nu imi plac metaforele. Nu vrei sa spui decat ca ai vrea sa ai o relatie serioasa si stabila dar nu te poti abtine sa nu incerci sa le futi pe toate.
- …
- Macar incerci?
- Incercatul e o chestie relativa. Da, incerc. Problema e, dupa cum ti-am zis la inceput: odata ce lumea crede ca iti place limonada, nu o sa-ti dea decat lamai.
- Sa inteleg ca lumea crede, probabil pe buna dreptate, ca nu cauti decat aventuri de o seara si ca doar asta iti ofera?
- …
- Hai copile ca nu e atat de rau.
- Problema e ca si eu m-am adaptat la cerintele “clientului”. Stii ca mai des intreb o tipa pe care tocmai am cunoscut-o daca mergem la ea sau la mine decat sa o intreb daca iesim la un suc a doua zi?

Mi-a zambit si s-a ridicat ca si cum ar pleca din nou pana la baie.

Lucrurile sunt simple in carti, pe bloguri, pe micile sau marile ecrane. Oricat de complicate ar fi. Povestea e acolo. Si e simpla. Nu conteaza ca vorbim de Nopti Albe sau de Tanar si Nelinistit. Nu exista lucruri ascunde. Ii avem doar pe cei doi si pe tipul care a fost plecat timp de un an. Stim de el. E complicat dar stim toata povestea. Despre Tanar si Nelinistit nu stiu prea multe dar sunt convins ca in cele cateva mii de episoade s-au intamplat destul de multe lucruri, destul de multe schimbari de situatie, o mie de drumuri intortochiate si carari blocate.

Sa luam de exemplu o poveste simpla. El se urca in autobuz. Ea se pune pe bancheta de langa. El isi da seama ca ar vrea sa stea langa ea. Nu doar pana la statia urmatoare. Poate mai mult. Ea se gandeste la acelasi lucru. Se muta langa el. Vorbesc despre nimicuri. Persuasiv si el si ea. Fascinati amandoi. Au coborat si au mers in directii opuse. Dupa ceva timp s-au intalnit din nou. Si-au dat seama ca a fost mai mult decat o simpla coincidenta. S-au sarutat. A fost mai mult decat atat. S-au luat in brate si si-au dat seama ca nu mai conteaza nimic.

Pe o pagina goala, pe un ecran alb, pe o bucata de film inca neagra asta ar putea parea o poveste frumoasa. Ne putem imagina serile ce vor urma intre cei doi, povestea de dragoste care va continua pana la adanci batraneti.

Cand citim sau ne uitam la un film lucram cu ceea ce ni se da. Imi dai lamai, fac limonada. Imi dai pantofi stramti, fac bataturi. E atat de simplu.

Evident ca in spatele fiecarei povesti inscriptionate in piatra sunt o multime de povestioare care au ramas pe langa. De exemplu obsesia lui pentru nou. Faptul ca dupa ce se trezeste ea isi aduce aminte ca ei nu ii place noul.

“Daca e sa fie, o sa fie!”. Am folosit de prea multe ori cuvintele astea. Ma transform intr-un personaj tragic. Defapt cred ca mereu am fost. Eu doar am cules. Nu am construit. Nu am cultivat si crescut. Doar am cules. Daca a fost sa fie, a fost. Ma tot mint ca in modul asta sunt “sincer cu mine”. E ok sa fii fluturul care zburand in Argentina provoaca o furtuna de zapada in Siberia.

“Daca e sa fie, o sa fie!”. Inevitabil mi-am adus aminte de un banc pe care il stiti cu siguranta.

Vin inundatiile, toata lumea paraseste localitatea, numai Gheorghe ramane in casa, apare la un moment dat o barca.
- Ba Gheorghe,hai cu noi ca o sa te ineci!
- Eu am incredere in Dumnezeu,care o sa ma salveze.
Apa creste in continuare. Gheorghe se urca in pod, apare alta barca:
- Bai Gheorghe, suie-te in barca si hai cu noi!
- Eu am incredre in Dumnezeu,care o sa ma salveze.
Apa creste si mai mult. Ion se urca pe acoperis si asteapta deznodamantul.
Apare un elicopter:
- Ba Gheorghe, urca-te ca nu mai este de gluma!
- V-am mai spus!!! Dumnezeu o sa ma salveze!
Peste o juma de ora Gheorghe moare inecat, ajunge in Rai unde se inalneste cu DUMNEZEU si ii spune:
- Bine Doamne, eu am avut incredere in tine si tu m-ai lasat sa ma inec ?
- Pai ce era sa mai fac, doar ti-am trimis 2 barci si un elicopter.

Asa si eu. Si noi. Ca Gheorghe. Daca e sa fie, o sa fie! Trecem unul pe langa celalat pe strada gandindu-ne amandoi la cat de fain o sa fie peste ani de zile cand o sa ne reintalim intr-un tren aglomerat din Vietnam si o sa fim pregatiti unul pentru celalalt (pentru ca soarta a decis asta). Pana atunci suntem doi straini pentru ca “nu e sa fie!” (da, stiu, peste unele lucruri e imposibil de trecut. mie imi place gemul de coacaze, tie cel de capsuni)