Toată lumea stă in
buzunarul de la spate.
cum a ajuns Pământul într-un buzunar?
Nu a auzit Dumnezeu că este
interzis prin legile noastre să
poarte sicrie in
buzunarul de la spate?

Visând la sfere, cercuri, puncte, laturi
Am sufletul închis în lut cu forme opace,
De slăbiciuni mă caut, de iubire să-mi prind
Ideea venită din vis, în vis să te duci:

Eşti cerc închis în cerc cu forme albastre!

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata;
Pururi tânar, înfasurat în manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii.

Când deodata tu rasarisi în calea-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce…
Pân-în fund baui voluptatea mortii
Neînduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaet,
Pe-al meu propriu rug ma topesc în flacari…
Pot sa mai renviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?

Piara-mi ochii turburatori din cale,
Vino iar în sân, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odata trandafiri salbatici.
Aveau atatia ghimpi,
dar n-am vrut sã-i rup.
credeam ca-s muguri-
si-au sã infloreasca.

Te-am intalnit apoi pe tine.
O, cati ghimpi, cati ghimpi aveai!
dar n-am voit sã te despoi-
credeam c-o sã-nfloreasca.

Azi toate astea-mi trec
pe dinainte si zambesc.
Zambesc si hoinaresc prin vai
Zburdalnic în bataia vantului.
Eram copil.

Lucian Blaga

E deajuns ca priverea-i albastra
sa ajunga pe fruntea-mi ridata
ca eu sa descopar ca marea
e mica atunci cand se naste.

E deajuns sa vezi cum un mort
se lasa pe funii in groapa
ca eu sa descopar ca moartea
e calda-n privirea-i de gheata.

Îşi desfăcea asemeni unei femei obscene
Picioarele şi, puhav de venin,
Nepăsător şi cinic, îşi deschidea alene
Rânjitul pântec de miasme plin.

Putreziciunea asta se răsfăţa la soare
Care-o cocea adânc şi liniştit
Vrând parcă să întoarc Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar însutit

Şi cerul privea hoitul superb cum se desfată
Îmbobocind asemeni unei flori …
Simţind că te înăbuşi, ai şovăit deoadată
Din pricina puternicei duhori.

Din putrezitul pântec pe care muşte grase
Zburau greoi cu zumzete-ascuţite
Curgeau oştiri de larve ca nişte bale groase
De-a lungu-acestor zdrenţe-nsufleţite.

Cu legănări de valuri şi sfârâit de foale,
Zvâcnind şi opintindu-se din greu
Părea că trupul iar şi, umflat de-un suflu moale,
Trăieşte înmulţindu-se mereu.

Şi-această lume-ntr-una vuia cântând ciudat
Ca vântul sau ca apa curg toare
Sau un grăunte care, necontenit mişcat,
Se-nvârte ritmic în vânturătoare.

Aproape ştearsă, forma acum nu mai era
Decât un vis, o schi ce tânjeşte
Pe pânza şi pe care artistul o reia
Şi doar din amintire o sfârşeşte.

Charles-Pierre Baudelaire

Se plange ea ca viata ei e prea zemoasa,

Ma plang si eu ca ca-n viata mea sunt samburi

Si asteptam lipiti de bara podul.

O jumatate de pepene alabastru intervine

Caci, zice el, iubirea-i ca un kil de mere

Ce asteapta martea-n piata sa se vanda;

Dar vinerea ajung stricate-ntrun cazan de tuica.